Sub amprenta paradoxului, ridurile fine ale ochilor parca dansau in ciuda privirii tristetii abisale ce o purta…

    -Si asteptam  nerabdatori ca luminile de la parter, unde dormeau ai nostri, sa se stinga pentru ca noi sa coboram pe furis de la balconul camerei mele. Era atat de comic pentru mine sa-mi vad surorile aranjate, machiate, rujate incercand coboratul incaltate cu sandale …drept pentru care isi puneau halate si papuci pana jos, apoi le lasam pe toate impaturite langa poarta,  pitite dupa flori. Aveam un club preferat, dar se intampla adesea sa fugim in locuri diferite si sa ne intalnim la coltul strazii inainte ca soare sa rasara. Fain este ca niciodata nu ne-au prins…

    Fumul de tigara imbraca fiecare cuvant iar  degetele tindeau sa absoarba oxigenul mimand fiecare soapta. Lumina curgea de undeva din spate si cauta sa-i mangaie conturul fetei care  se dezmortea in linii frante si prea uscate de vantul obositor al timpului.

    -In liceu nu ieseam deloc din casa decat in acest stil… Ii criticam in mintea mea dar in anii studentiei unde aveam mai multa libertate, mi se facea  un  dor de morala, de acel tratament absurd, de ei…

    Pielea gatului tremura dorind sa dezlege lacrimi, in timp ce zambea cu o inocenta ce trecea dincolo de realul static al camerei. De la etajul 7 puteai surprinde o panorama deosebita a orasului. Motivul noptii, motiv romantic, se desfata in luminitile stinghere presarate ici-colo precum licuricii din basme.

    -Uneori cantam la pian...si surorile mele stiu sa cante…eu mai stiu un cantecel, am sa-ti cant daca o sa-mi amintesti cand voi ajunge acasa.

    O pauza scurta se asternuse intre trupurile goale si parca verzi-scaldate in fuziunea obscura a noptii cu lumina stearsa a unor cateva lumanari aruncate aleator prin camera.

   -Sa-ti povestesc cum a murit mama ?

    Isi cususe un alt zambet acum. Un zambet dureros de ciudat, prietenos, un zambet ce se rupea de cuvinte, un zambet ce nu isi asuma resemnare…un simplu zambet dureros.

   -Mama a murit…

     Sangele ii pulsa cu repeziciune aidoma cailor aflati in curse intrucat venele de pe tample pareau a se desprinde. Pleoapele ii cazuse-ra precum o cortina grea-cersind lacrimi de mangaiere, insa asteptarea lor a ramas la fel de goala precum clipirea in sine.          Panorama era atat de aseptizata, secundele se transformau in ironii caustice iar  camera aproape ca se transforma intr-un ghips convulsiv. Irational, timpul s-a frant intr-un somn adanc.

     Amiaza ce a urmat, s-a dezvoltat intr-un mai mare teatru de armonie si anume intr-o cafenea, unde fumul de tigara impletit cu mirosul cald al cafelei amprentau cuvintele rostite intim…

   -Mi-am propus sa nu treaca concediul fara sa vizitez o tara. Deaceea am plecat la sfarsitul saptamanii cu doi colegi in Budapesta. Cand m-am intors mama era rau…sau nu... Nu, inca mai era lucida….asa cum putea fii draga de ea…Acolo m-am intalnit cu o prietena a ei din tinerete…cat ar fi vrut sa o revada inainte sa moara….draga de ea… I-am aratat poze de pe unde am fost…da, inca era lucida.

    Fiecare cuvant se descompunea electrolitic si era urmat de cate  o inghititura de saliva.    Spatiul suferea lipsa domestica intrucat isi permitea sa arunce cate un ton mai sus acolo unde simtea nevoia eliberarii. Varsarea nadufului se consuma tacit iar ochii ii ramasesera blocati undeva in zare. Avea unghiile curate si pilite cu bun simt, asta se observa in timp ce lovea sacadat cu degetele in masa incercand sa prinda ritmul muzicii ce se desfasura undeva departe.

     -Dupa acea zi, mama nu mai era ea…cancerul ii mancase toate celulele…avea dureri…o vedeam, o simteam cum sufera asa mica, draga de ea…ea care nu ne-a refuzat niciodata, ea care asa cum a putut ne-a tinut pe toti in facultate…nu s-a dus sa se plimbe…si ce a rezolvat?!

   Glasul incepuse sa-i tremure incet, simtea prin porii fetei nevoia unor lacrimi reci insa se abtinea si sorbea din cafea cu spirit razbunator.

    -Deaceea mi-am spus ca pe lumea asta nu exista un algoritm corect…deaceea vreau sa vad cat mai multe, vreau sa calatoresc, sa cunosc traditii, culturi, oameni.

   Tot chipul acum se compunea dintre o pereche de ochi verzi sticlosi si rai si atitudinea sfidatoare a sprancenelor. O metamorfoza greu de crezut, curgerea de la armonie la un fel de aroganta s-a petrecut ametitor de lent. Acea aroganta nu era decat zidul alb al fetei ce se varuise strat cu strat o data ce povestea…Mainile ii cazusera grele pe langa puloverul moale iar privirea cazu-se si ea confuza. Tigara se fumase singura iar urma zatului de cafea din coltul stang al gurii ramasese singurul corespondent in realitate. Alte reactii nu mai apareau insa in tot acest vid ce incepuse a prinde radacini, ochii au inceput sa-i zambeasca iar. Acelasi zambet dureros de ciudat, prietenos, un zambet ce se rupea de cuvinte, un zambet ce nu isi asuma resemnare…un simplu zambet dureros. Venele gatului urlau prin pulsatia lor si dadeau senzatia ca va scuipa sange. Isi mai aprinse  o tigara…si privind iar in abis , a grait:

    Mi-a spus candva ca regreta...eu de ce sa regret?!

    Dupa cateva secunde  marturiseste ca a desenat cu botul bocancului un soare, in malul umed dupa ploaie  al Dunarii…